De ce jocurile video îi fac fericiți pe copii

Nevoile ascunse din spatele preferinței pentru jocurile online

Odată cu conștientizarea propriilor resurse și a propriilor curiozități, copiii încep să mimeze comportamentul adulților și rolurile lor în în familie, cu prietenii, în relația cu ceilalți. Dacă în mediul copiilor, în familie, există puțină diversitate, există o oarecare monotonie a programului, există restricții, locuiesc în zone limitate la accesul către către copii sau către comunități, atunci ei își vor construi  în mod virtual această nevoie socială.

Copiii ne văd pe noi – ne văd cu colegii, ne văd cu prietenii, ne văd cu rudele – și știu că suntem ființe sociale, că avem nevoie de această diversitate și atunci caută în mod instinctiv microclimat. De ce? Pentru că microclimatul social îmi dă cunoaștere de sine: cine sunt eu în mica copilărie învăț din cum mă raportez la ceilalți, cum mă compar cu ceilalți (care este cel mai puternic, care este cel mai priceput, care este cel mai haios, care este cel curajos).

Din nefericire, microsocialul copilului de azi are loc într-un urbanism condiționat: copii duși cu mașina, ținuți cu bonele sau în casă, învățați cu gadget-urile de mici. Chiar dacă eram cumva la fel de limitați și înainte (copii nu se mai jucau pe stradă, nu mai aveau interacțiuni la țară și nu mai aveau parte de familii numeroase), actuala situație pandemică a limitat accesul copiilor în mod firesc și natural la acest context.

Avem nevoie să înțelegem care este nevoia din spatele comportamentului copiilor

Deseori aud critici precum “copilul petrece prea mult timp la calculator”, „copilul stă prea mult la tabletă”, „copilul cere de fiecare dată telefonul”. Da, este o problemă, dar soluția nu constă în a-i restricționa copilului accesul la aceste gadgeturi, ci în a-i diversifica sistemul de relaxare, de interacțiune cu ceilalți pentru că noi am fost cei care am introdus pentru prima dată telefonul, tableta, televizorul ca formă de diversitate și opțiune la absența părintelui. Dacă nu aducem mai multe surse de confort și de distracție pentru ei, atunci ei vor rămâne focusați pe singurele soluții cu care au fost învățați.  

De aceea, este necesar să reținem că, încă din copilarie, fiecare dintre noi avem patru nevoi fundamentale care nu ne părăsesc niciodată de-a lungul vieții și pe care vom căuta să le îndeplinim, conștient sau inconștient, pentru un trai bun și echilibrat. Aceste nevoi sunt vitale pentru copilul mic și vom vedea în continuare cum sunt ele îndeplinite prin intermediul jocurilor online, dar mai ales, cum putem să le îndeplinim în viața reală pentru a muta focusul copiilor din online, în microclimatul lor familial și social.

Nevoia de CONECTARE

Copilul care se simte conectat are sentimentul apartenenței și se simte în siguranță.

Pentru a se simți conectați cu noi, copiii au nevoie de comunicare, deci de cel puțin două persoane, de prietenie, de acceptare, de confort, de egalitate și de securizare, un mediu care să-i facă să se simtă confortabili și în siguranță.

Din păcate, deseori întâlnim situații în care copiii se simt în inegalitate cu adulții și insecurizați din pricina faptului că nu au reușit încă să-și formeze confortul comunicării. Copiii însă învață mult mai bine de la cei de seama lor decât de la cei față de care se raportează cu nevoia de a fi acceptați, de a fi condiționați că dacă nu sunt suficient de buni sau cuminți, nu vor fi iubiți sau li se va interzice accesul la anumite jucării, jocuri, călătorii și așa mai departe. Sistemul autocratic bazat pe pedeapsă și recompensă este un sistem care încurajează conexiunea bazată pe atenția meritată: ori te voi pedepsi și eu, ori mă voi victimiza și eu.

În joc însă conectarea se întâmplă într-un mod firesc, regulile sunt aceleași, toți participanții sunt egali, indiferent că sunt mici sau mari. Copilul se simte securizat pentru că știe despre ce este vorba, a mai făcut același lucru și cu siguranță este prieten cu colegii de joc. De ce? Deoarece concurențialul din joc este diferit de concurențialul inegal din viața reală.

Ce facem însă cu temerile noastre pentru că noi nu ne simțim conectați în acea perioada cu copiii noștri? Pentru a face posibil sentimentul egalității între generații, avem nevoie, dacă se poate, să încercăm să fim și noi parte din joc, să împărțim această experiență cu ei, să îi lăsăm să ne povestească, să ne arate și să ne învețe. Astfel ne putem conecta și noi, iar copilul ne simte egalul lui.

Nevoia de a CONTA

Copilul care simte că el contează, își știe valoarea și va știe să facă diferența singur, va contribui constructiv, ca atare va ști când și cum va putea schimba lucrurile.

Când contez? Cand eu fac diferența, când știu la ce sunt eu bun. În această lume cumva formată din unu, doi membri (fratele sau sora și supraveghetorul) se crează mai puțin această valoare de cine sunt eu în raport cu ceilalți. Copilul nu știe să facă diferența într-un mod constructiv, să aparțină cu propriile sale cunoștințe, potențiale, aptitudini și atunci jocul este din nou sursa nevoii de validare a resurselor personale.  Acolo el învăță că poate fi mai bun, cel mai bun sau poate deveni bun în raport cu cerințele jocului. Învăță că face sau că are o plus diferență în echipa sa și astfel poate să relaționeze mai bine.

Nevoia de COOPERARE

Copilul care se simte capabil își va dezvolta autocontrolul și autodisciplina. Având credința că poate să facă lucruri singur, îi va crește autonomia.

Nevoia de a coopera este destul de sărăcăcios îndeplinită astăzi în dinamica părinte – copil pentru că, de cele mai multe ori, ne este mai confortabil să supunem copilul regulilor noastre, nu avem întotdeauna disponibilitatea să aflăm cum se simte, ci întrebam de ce s-au întâmplat lucrurile. Întrebările de tip „De ce?” sunt anxiogene pentru copil: arată doar nevoia noastră, a părinților, de a cunoaște și, nicidecum, disponibilitatea noastră pentru afla cum este pentru el. Așadar, această nevoie de a comunica este satisfăcută deseori de jocul în rețea și face ca, odată îndeplinită acolo, să fie văzută din exterior ca o formă de dependență.

În joc copilul simte că este înțeles și că are mai multe posibilități să comunice cu cei cu care împarte aceeași preocupare decât în mediul lui real. Totuși, este un pericol să îl lăsăm foarte mult timp acolo pentru că își poate dezvolta abilități pe care nu le exersează în viața reală.

Nevoia de CURAJ

Un copil curajos crede că va putea face față situației indiferent de context.

Ultimul C și cel mai important este curajul. Curajul de a încerca să faci lucrurile altfel, curajul de a risca noi, ca părinți, să îi lăsăm să-și exerseze abilități sau să aibă aceleasi cunoștințe sau aceleasi experiențe cu colegii de grupă sau de clasă. Restricția sau limitarea vizavi de ceea ce se întâmplă în contextul imediat nu face decât să creeze un handicap și un complex din ce în ce mai adânc, direct proporțional cu restricția.

Dacă vom avea curajul să găsim potențialul și să transformăm jocul într-o resursă și un instrument de formare a personalității in vivo, atunci vom putea construi în viața reală contexte similare cu cele din joc și vom putea aplica ceea ce am exersat acolo. Dacă avem un copil trimid, îl putem lasa să exerseze anumite strategii de apărare, de interacțiune cu personaje din joc. Astfel el va putea exersa mental, vizual, verbal, într-un mediu securizat, controlat și imaginat, anumite potențiale și situații pe care apoi, ajutat de noi sau de mediul real, să le pună în practică.

Spre exemplu, dacă copilului îi este frică de întuneric, va putea juca anumite jocuri în care personajul său poate să străbată și zone care sunt întunecoase ori periculoase, putând astfel să depășească cu ușurință poziția de victimă din spațiul real. Dar pentru asta este nevoie  ca noi, părinții, să fim informați, să știm conținutul jocului și cum putem intoarce această resursă în favoarea noastră.

Toate cele patru nevoi, de conectare, de cooperare, curaj si de a conta, se pot exersa în lumea virtuală și după aceea aplica în viața reală. Doar să știm despre ce este vorba în jocul respectiv și, de fiecare dată când copilul în viața reală se află într-o dificultate, să-i aducem aminte că așa cum a putut să facă în jocul X, așa va putea să-și rezolve problema și la grădiniță, la școală; așa cum a găsit soluții în jocul X de strategie, așa va putea să găsească și soluții cu tema la istorie sau biologie.